LOGODNICA VÂNTULUI

Tu să fi aripa dreaptă
eu să fiu aripa stângă
linie se întamplă iată-n
zborul fără se frângă-n
spaima depărtării
pân' la Cer
se preface-n apă vie
treci prin ea şi nu te-neci
sufletul nu ţi se udă
ai dorinţa doar să urci
lumea uita să se-audă
tot ce vezi
e tot ce simţi

EU ÎŢI SUNT VORBA

Eu îţi sunt vorba:
spune-mă
şi-ai să mă recunoşti;
tu îmi-eşti aer
te respir ca să trăiesc
Înaltul ne-a facut
spre-odihnă
unul altuia
dac-o să taci
n-am sa respir
şi ne vom pierde amândoi
văzduhul se va pustii
de gândurile-mi hăbăuce
părerea ta de rău
în veci în iarba-albastră
n-o se se mai culce
eu îţi sunt vorba
spune-mă
şi lasă-i să se mire;
eu te voi rspira
şi ne vom răspândi-n iubire
ca vara soarele-ntr-o fructă
coaptă-dulce.

E-O TAINĂ

În adierea înserării gândului năuc
aripa sufletului îşi ia zborul
spre-acea Iubire ca o boare;
e-o taină care dacă-o afli
nu mai vrei sa vrei nimic
decât să te înalţi
spre tot mai Sus
să te prefaci în Floare
pe care fluturele obosit
când nu mai poate
să coboare

Cuprinsul din'nainte

Când mi-am trimis
eu gândul să-l colinde
am înţeles de ce rămâne-n urmă
praful stârnit
de înainte-mergătoarea-iubire
făcea de nevăzut
Cuprinsul din'nainte
pe care colindat de gând
l-aşi fi dorit.

Ce mare-i Cuprinsul

Ce mare-i Cuprinsul
din lăuntru-mi
s-a tot clădit
fărâmă cu fărâmă
fără să ştiu
la fel cum adormind
mă năpădeşte visul
ştiu c-am visat dar ce,
nici când
nu mi-am mai amintit.

Eu simt cum zbor

Eu simt cum zbor
dar n-am aripi
ascult tăcerea-mi din cuvinte
şi poposesc pe
lespedea mormântului
pustiu, de gânduri gol
ca cea din urmă pasăre
întoarsa şi cuminte.

AH, MORILE

Ah, morile, morile de-acasă
cum nu mai au ce măcina
şi plugurile-au ruginit
în şurile prin care ninge vara
cum au uitat ai mei să are
brazda grasă
de parcă nu le pasă
că se duce Vara
se scurge apa-vieţii în zadar
si roata morilor
de-acasă sa-n-greunat
de-ntunecime şi amar
şi mă apasă pe grumaz
a, morile, morile de-acasă
înfipte pan' la suflet
în pământ
cu ele ma tot lupt
şi nici nu sunt
ah, morile un Don Quijote
căruia nu-i pasă

CİNEVA

Cineva e bolnav
de neamul lui
şi suferă ca un jocheu
că nu e cal
cineva e bolnav
de iubire fără măsură
sau nebun de crochiu
pe hârtie de China.
Totul se risipeste
ca nisipul sub val
ca vorba Sfântului în pustiu.
Cineva e bolnav de moarte
pentru tot timpul
acela poate că-s eu
şi-ncă nu ştiu
să-mi recunosc
în pieţile lumii vina.

GUAŞE

A adormit şi ultimul flutur
pe-un ruj de scoruşe.
Roua gândului tău
de peste noapte
îmi umezeşte golul pupilei
şi pleoapa crezând
că-i o glumă tremură
lăsând privirea
pe câmpul uscat
ca o flacară jucăuşă
să ardă totul
încoace-şi-n-colo
pe unde gândurile noastre
mâna-n mână
în acelaşi pas
au umblat.

AUD CUVÂNTUL

Ah, cum s-a luminat a ploaie
cerul sufletului meu
ating cu palma
norul visului pribeag
iar chipul Tău de gănd ascuns
nici nu-L cunosc
şi-mi este drag
şi-aud Cuvântul
întrupat în toate şi mereu
şi luminat a ploaie
este cerul sufletului meu.

UNİİ DİNTRE NOİ

Unii dintre noi, de bună voie
s-au îmbolnăvit de luceafăr
orbiţi de lumini-căzânde
nopţile toate par prea scurte
şi cu rost, zilele n-au gust
pentru ei şi nu cunosc
Taina-İubirii-Blânde
nu ştiu ce-i o lacrimă de caprifoi
şi nici ce-i Adâncul-Înalt.
Unii dintre noi
bolnavi de luceafăr
păşesc zâmbind în gol
şi cred că zboară
de-a curmezişul
ca mereu.
Numai eu
m-am îmbolnăvit
de Curcubeu.

Aİ SĂ ÎNVEŢİ

Tu pleacă-ţi capul
sufletului şi smerit
să nu priveşti în ochii
vântului-de-ducă.
Stai în biserică şi-aşteaptă
să intre prin vitralii
raza de Lumină-Lină
şi să se odihnească-n
inima ce-ţi bate nebuneşte.
Tu pleacă-ţi fruntea
gândului albastru-răzvrătit
şi-ai să înveţi
İubirea, care
Taină se numeşte.

SĂ NU MĂ-TREBİ

O miezonoptică şoptită
se tânguie-ntre gânduri
ca o frunză întomnată
când o bate vântul.
Aprinde-o altă lumânare
că se lasă Întuneric peste toate
ca o Vină.
Să nu mă-ntrebi pe mine
cum şi cînd
c-am rătăcit poteca
prin pădurea-de-lumină
şi sufletul mi l-am vârât
în lumea asta pân' la coate
să ia polenul florilor
şi gustul de sămânţă încolţită.
Se tânguie-ntre gânduri
ca o frunză întomnată
când o bate vântul
o miezonoptică şoptită.

SĂ-Mİ FACİ UN SEMN

E întunericul de-afara frig?
Ce haină să-mi pun peste suflet
să nu-ngheţe
când o să ies în lume
să te caut, să te strig
printre străine şi mascate feţe?
E întunericul de-afară frig
şi ploaia a-nceput să doară
de unde eşti să-mi faci un semn
să nu mă pierd de mine
ca mereu, odinioară;
să-mi amintesc
cine sunt eu, cine eşti tu
când întunericul de-afară-i frig
şi verdele din iarbă a-nceput să moară.

PEİSAJ DE LEVİTAN

Auzi cum moare-ncet-încet
lumina printre ramuri
se înoptează mai devreme
ca oriunde-n altă parte
în pădure
dacă-ntorci capul
o să-ţi vezi în urmă
ca-ntr-o carte colorată
c-o singură foaie viitorul
cu gustul cunscut de curcubeu
şi mirosind a ploaie.
Acolo unde vântu-se-odihneşte
se înoptează mai devreme
chiar ca în pădure
şi vorba-nerostită se aude rară
întocmai ca o linişte
în altă linişte amară
şi-ncet-încet lumina
printre ramuri moare
fără să te doară.

ŞTİU CĂ-İ VİS

Calul-alb venea spre mine
aburind din nara-i fină
nechezând încetişor
coama-i lungă şi subţire
fâlfâia ca un refren
pe grumazul lui fierbinte
ştiu că-i vis,
dar am să-ncalec
şi-am sa fug
mi-a trecut atunci prin minte
am sa fug din visul ăsta
care tot nu se întâmplă
şi-am să intr-n visul tău
unde caii-albi sunt îngeri
vorbele sunt parfumate
şi iubirea se serveşte
în ceşti largi de Rossenthal
şi-am să uit atunci şi calul
si-am să uit că tu eşti ţărmul
şi eu nu-s decât un val.

DE LA UN TİMP

Înainte
când sufletul
mi se usca
mă scoboram in mine
şi mă-ntâlneam cu Dumnezeu
mai punea El
câţiva stropi de Apă-Vie
mai posteam şi eu puţin
si gata, iarăşi înflorea.
De la un timp
nu mai ştiu să cobor
scara asta tot urcă
îmi vine
din ce-în-ce-mai greu
să privesc în jos
iar în sus
nu-L pot zări pe Dumnezeu
norii ăştia păcătoşi
mă tot încurcă.

CÂT TİMP VĂ TREBUİE VOUĂ?

Nu mai este
nici un petic de iarbă
pentru ei?
Pământul tot va fi arat?
Pământul pe care
copil fiind
desculţ
l-am călcat?
Un vânt rece şi crud
îmi colindă sufletul
prin lume pribeag
cât timp vă trebuie vouă
s-auziţi plânsul
pe care-l aud?
Cine va binecuvânta
pământul drag
pe care-l am
şi e pierdut?

CA SĂ ŞTİU DİNAİNTE

Cât l-ai plătit pe luntraş
fiindcă te-a traversat?
Ţi-a fost de-ajuns
bănuţul acela
de deget cu aţă legat?
Nu ţi-am promis nimic
dar, gata, s-a terminat
nu mai cânt
îmi simt tot trupul
aşa cum a fost făcut
din pământ şi scuipat.
În noaptea aceea obosisem
mă rugasem la toţi sfinţii
nu mai puteam vedea cerul
dacă-i senin sau înorat
adormind pentru-n moment
te-am trădat
dar tu care le vezi
şi pe toate le ştii
desigur c-ai înţeles
şi m-ai iertat
fiindu-ţi milă
ştiai drumul lung
pe care nu-l cunoşteam
dar acum îl străbat
aşa că spune-mi
să ştiu mai dinainte
cât l-ai plătit pe luntraş
fiindcă te-a traversat?

ÎNAİNTE

Înainte să-începi
trebuie să renunţi
înainte de morţi
şi de botezuri
sunt nunţi
înainte să ceri
trebuie să dai
înainte să spui
să şti să asculţi
înainte de Înainte
de puţin şi de mult
trebuie prin durere
din nou să fi născut.

MARİNĂ

İncendiat mi-e ochiul
de-o veşnică-nserare
cum geme
netezind nisipul
marea
un nărăvaş mustang
verde şi plin de spume
sfidând timpul.

SUNT LUCRURİ

Rănit mi-e ochiul
de atâta soare
mă dor şi gândurile
din adânc stârnite
aripa doar zvâcnind spre cer
ca şi-nainte.
S-a întâmplat ceva?
Sau nu-i nimic?
Sunt lucruri care
nu se vad
dar se ţin minte.

TOATE PEROANELE

Toate peroanele
miros a despărţire
trenurile toate a prietenii
aşa cum toţi brazii
miros a sărbătoare
şi saniile lumii
a suflet de copii.

BUNİCİİ

Oamenii-aceia miros a pământ
şi hainele lor a tămaie
rădăcinile mâinilor
ţin ca un scut
aceeaşi copilărie ce nu e
le dau portocale-ncălzite în palme
le dau şi de geaba
mă-ntămpină zâmbitori
de prin poze
şi eu le simt graba.
Aduc din celare mirosul de prună
şi-apoi
de parc-au sfârşit treaba toată
se duc, aşa, cuminţi
şi tăcuţi înapoi
lăsând vinul sfârâind
neatins în oala cu toartă.

TOAMNA

Îmi miroase
piele-a soare
păru-a vânt
prin caprifoi
crizanteme turungii
lasă capetele moi
peste garduri văruite
roşu iedera tot suie
şi mi-e cald
şi-mi este galben
ca în miezul de gutuie.

DE CÂTE ORİ MĂ BATE GÂNDUL

Pe unde tot vei fi umblând
cu caii mei albaştri
de dârlogi?
Îi ţeseli des cu vorbe aspre?
Îi flămânzeşti de foc bengal?
Îi laşi să zburde-n nopţi
pe plajă cu coama-n vânt
copita-n val?
Atunci de ce nehează jalnic
de câte ori mă bate gândul
într-o dungă?
Mai dă-le voie
singuri
să se-ntoarcă
vor şti din urmă
să te-ajungă.

ULEİ PE PÂNZĂ

S-a adunat
în jurul cimitirului
tot satul
stau casele cu faţa
înspre răsărit
drumeagul se opreşte
în fiecare poartă
şi-apoi se duce iarăşi
de unde a venit
bătătorit şi alb de colbul lunii;
dinspre pădurea sufletului
vine-o adiere-nmiresmată
şi din coşare se aud vag mieii
la poartă e o umbră
e o fată
au înflorit pesemne
mai devreme teii.

ÎN NOİ E LUMİNA

Adesea Spiralei
nu-i ştim începutul
ceva fără seaman
în noi se petrece
căci veşnic
urcăm
deşi coborâm
mai sus
mai adânc
păstrăm înţelesul
în ultima clipă
şi chiar pe-ntuneric
în noi e Lumina.

ZÂMBİND MĂ RİDİC

E primul meu zbor
deasupra Fiordului-Îngheţat
nimeni aici jos
nu mi-a spus rămâi
nimeni acolo sus
nu m-a strigat;
printre cuvinte străine
fulguite de-un vânt aspru şi rece
cu Taina ghemuită
sub aripa stângă
fără zăbavă voi trece
nici o pasare neagră, întoarsă, de pradă
nu mi-a ieşit înainte
să-i spun
sfidând fâlfâitul aripilor reci
că nu mă mai tem de nimic
că nu mă mai ispitesc alte poteci
că-n primul meu zbor
zămbind
peste toţi ma ridic.

STRADA OBEDENAR

Doamnei Slătineanu


Glicina plânge mov
pe-obrazul casei tale
se zbate o aripă
în geamul orb - perdeaua
şi-atata linişte-i culcată-n prag
că mă colind-un vânt, aşa,
de ducă, pribeag si trist
şi parcă
aştept şi-n van aştept
un timp să se întoarcă
tot năzăresc o umbră
lângă poartă
e-o prevestire rea
că nu mai sunt, că nu mai eşti
că-i clipa moartă-n casa
de pe strada ta.

CÂNTEC PENTRU CALOİAN

Paparudele se roagă-n
ritmul dansului barbar
o ulcică smălţuită
zace într-un pălimar
s-a urcat cerul prea sus
şi nu plouă
nu mai plouă
şi speranţele s-au dus
câte două-câte două
a rămas pe câmpul gol
doar scaietele tristeţii
plânge gândul însetat
după roua dimineţii
e pustiu
şi de căldură
a-nceput să îmi foşnească
frunză moartă
limba-n gură.

ACEEAŞİ MARGİNE DE-ARİPĂ

Cum m-a cuprins, aşa, un frig
pe după umeri
şi sub aripa stângă
mi-a căzut o stea
şi ochiul a uitat
lumina din lumină
să o strângă
şi mâna obosită
semne pe hârtie
sa mai facă
nu mai ştie, nu mai vrea
din ce în ce mai rar
sosesc în mine păsări de departe
culoarea lor e frântă
şi de mine
aceaşi margine de-aripă
le desparte
şi-aceeaşi fluturare de cuvinte
care astazi nu mai cântă.

İNEL

Arşiţa lumii
o să-ţi taie calea
să n-ai vre-o spaimă
eu voi fi cu tine
tu lasă depărtarea dintre noi
cenuşa zilei
printre vorbe
să o cearnă.

În stânga ta
acolo unde-mi este locul
cu piatra licărind albastru
voi veghea
ca stânga ta sa fie dreaptă
şi dreapta ta
să fie călăuza mea.

SCRİSOARE

Noaptea cerul se urcă prea sus
sus de tot
eu ţin patul în spate
precum ţi-am spus
şi să zbor nu mai pot
şi nici gândul nu mai poate.

Totul se rezumă
la golul ferestrei pătrat
trenul care mă chema înainte
şi trandafirul urcător
care s-a uscat;
mama zice
că sunt cuminte.

NU POŢİ PĂSTRA

Uneori aşi vrea
să nu fi cunoscut
ploaia, zloata, întunericul
într-un cuvânt
vremea rea

Mama râde
şi nu mă-nţelege de loc
tot spune
printre gesturi rituale
că nu poţi păstra
numai boboc
o floare.

PASĂREA DE NİSİP

Se clopotesc smintite
vaiere de-aramă
prin clopotniţi sure
un vânt de ducă s-a sârnit
de-aiurea
liniştea să-mi fure
căci s-a întors
Pasarea-de-Nisip
cu aripa-i sleită de soare
cu zarea albăstrită pe chip
şi-n loc de inimă cu-o floare
s-a-ntors să-mi arate
cum ştie ea să uite
şi să zboare
din moarte-n moarte.

NU VREAU NİMİC

E-atâta linişte-n Deşertul Tepantar
şi parcă-i goală casa mea de lut
îmi tot căznesc urechea să ascult
şi nici un zvon şi nici o tresărire
ori am murit de mult
şi înca n-am aflat?
Plutesc deasupra lucrurilor
tot mai rar
şi în neştire
clipă-n dinţi o iau
şi nu mai vreau nimic
din tot ce-am vrut
şi de-aşi mai şti
din nou să vreau.

O DATĂ

O dată
s-a-ntâmplat
să am cinşpe ani
mari, rotunzi şi cam stacoji
urmăream caii verzi
pe pereţi
şi-mi împărţeam iubirea
în felii
una la cafea cu lapte
dimineaţă pentru mama
care se pierdea în ceaţă
una pentru tata
şi fratele meu blond-hăbăuc
o-nghiţeam
după ce mă suiam în nuc
una pentru strada pustie
de sub duzi
o ronţăiam încet, fără sfială
ştiam că nu m-auzi
şi uite-aşa
îmbucatură-dupa-nbucătură
nu mi-a rămas
şi pentru tine
nici o firmitură.

MĂ STRİGĂ UN COCOR

Mă strigă un cocor
înspre Alaska
arată-mi cum s-ajung la tine
albastra mea lumină
e drumul lung şi-amar mai este
nu-mi face încă nici o vină
dac-o să-ntârzii
totu-i o poveste
când s-o sfârşi
vei şterge vorbele
de pe perete
tot cu dalta
şi vei începe cu:
a fost odată
alta.

NUMAİ DE-AR ÎNFLORİ

Rareori după ce-am râs prea mult
mi se sterpezesc dinţii
şi-ncep sa privesc saşiu
cu ochii minţii
şi cu inima s-asult
prevestirea rea
pe care-n noaptea de Crăciun
mi-o cânt-o cucuvea.
Numai de-ar înflori la timp liliacul
de nu mi s-ar pustii
gândurile albăstrite de vis
de n-aşi afla de la nimeni
ceea ce-n palmă
mi-a fost scris.

SĂ NU-NTREBİ CÂND

De-mi culci in palmă
vorbele plăpânde
să nu mă-ntrebi
când înfloresc
şi unde
aşteaptă
noaptea grea-şi-amară
or să vină
toţi caii mei albaştri
care ţi se-nchină
şi-or să te poarte
de-a lungul plăjii pustii
tot către moarte
pe urma vei lua o plută
de aur plută
vei lua
să treci cerul de platină
să n-ai vre-o spaimă
e doar şoapta mea
vântul ce te clatină
şi dacă drumul nesigur
e prea plin de lumină
nu-i face ochiului meu albastru
nici o vină
tu culcă-mi in palmă
vorbele plăpânde
şi nu-treba
când am sa plec
şi unde.

EU FLOAREA

Eu, floare iernii pure
care nu dau roade
eu, care strălucesc pe dinăuntru
cu raze reci si migăloase stele
ce se aprind cu-n singur zâmbet
mai călduţ
al unei zile mult prea grele
eu, care dăruiesc
ce nu am încă
eu, care ştiu cum e o stâncă
precum ştiu valurile
verzi, uşoare
eu, care sufăr
pentru păsari ce nu pot să zboare
eu, cel din urmă lucru de prisos
cu gândul bântuit de soare şi frumos
iţi dau de veste ţie
care nu mă şti
că în curând
un liliac va înflori
te va opri din drum
lâng-o vitrină
un braţ de nu-ştiu-ce
o pată de lumină.

LİNİŞTEA

E-o pasăre firavă
sperioasă
tot în partea stângă
e cuibul ei
ca umbra ta
să n-o ajungă
vorbeşte-ncet
vorbeşte-n şoaptă
să nu-mi zburătăceşti
din suflet
liniştea
vorbeşte-ncet
vorbeşte-n şoaptă
întotdeauna
e târziu pentru ceva.

DE-ACOLO

Pentru zborul întors către Neunde
pentru suflarea mea
aburită-n ferestre străine
pentru umbra grea
ce gândul mi-o ascunde
în adâncimea ridurilor fine
de-acolo unde te-ai dus
pedepsindu-mă fară să mă cerţi
din locul senin de lume
unde zâmbind ai trecut
te rog să mă ierţi
pentru tot ce n-am spus
şi-ncă n-am făcut.

PE-ATÂTA ALB

A nins şi în Deşertul Tepantar
atâta alb îmi face greaţă
cămila ta va fi zăcând
pe sub zăpezi tăcute
fară s-o chemi
spre altă viaţă,
alte vremi.
O, beduinule,
în lipsa ta
ninsorile sunt slute
şi-n tot cuprinsul Tepantar
nici vre-o ureche nu-i
suflarea să-mi asculte,
îngheţată
şi s-abureasca lângă mine
şi pe-atâta alb
eu sunt o pată.

PLÂNGE CİNEVA ?

Taci şi-asculta-noapte.
Plânge cineva?
Ştiu drumu-i pietruit
aşteaptă-mă să te ajung.
M-ai tot legat de mâna ta
cu-n vis nătâng
prea mult în urmă
nu pot să rămân
fără să-l frâng.
Aşteaptă-mă şi-asculta
plânge cineva?
Mi-e iarna zăpada prea rece
şi vara-mi creşte
iarba pe pleoape prea grea
cine pe cine
nu-l mai iubeşte?
Taci şi-ascultă-n noapte.
E doar liniştea.

Cİ MĂ SUPUN

Mi-e îtuneric
şi mi-e ger
pe dinăuntru
şi răsucită-n mine
creangă de alun
nu-ţi cer nimic
nimic nu-ţi cer
ci iernii tale aspre
mă supun.

SĂ NE PREFACEM

Vâsleşte-mi gâdul
către mal
mi-e trupul ancorat
de vise
şi cald ş-amar
şi culcă-mi umbra
sub colină
când seara
caii mei albaştri
ţi se-nchină.
Învaţă-mă culorile
pe înserate
să ne prefacem
că-ţi sunt soră
şi tu frate
şi în odaia mea
cu lună
pe-ndelete
să facem
din mâini albe
umbre pe perete.
Aştept ca ochiul tău
de aur sa revină
şi să te-ntorci
pe-albastru
din lumină.

LİTİE

O, cum lăsai amurgul
peste creştet
peste umeri
să iţi curgă
te-nvăluia căldura lui
de aur
până-n suflet
şi gândul îţi plângea de bucurie
cu văluri unduioase de mătasă
transparentă
ţi-acopereai cuvintele
albastrele
din rugă
şi era cald şi era bine
de parcă am fi fost toţi fraţi
Acasă
între toate cele
sfinte.